Că tot suntem în așa zisa perioadă în care se sărbătorește dragostea, am decis să abordez un subiect diferit. Nu prea obișnuiesc eu să scriu texte siropoase, dar articolul ăsta e o excepție.
Dacă, în urmă cu doi ani, mă întreba cineva ce cred eu despre iubire, era să răspund că nu există. Eu nu am fost niciodată vreo romantică din fire, nu înțelegeam postările siropoase sau gesturile romantice. Poate asta se întâmpla și din cauza faptului că multe cupluri pe care le cunoșteam erau total diferite în realitate față de imaginea prezentată în mediul online. Respectiv, ideea cuplului ideal, cu parteneri care gândesc identic și nu au neînțelegeri niciodată, îmi părea absurdă. Bine, încă mențin această părere. 
În ultimul an și jumătate percepția mea despre dragoste s-a schimbat atât de mult. Am învățat o groază de lucruri și m-am schimbat în o mie de feluri. Am renunțat la unele idei și mi-am format altele. Am înțeles că relația perfectă există, dar asta nu înseamnă că partenerii trebuie să gândească la fel și să nu existe discuții în contradictoriu niciodată. Am înțeles că relația perfectă este atunci când poți să discuți deschis cu partenerul tău, când înțelegeți ambii că sunteți diferiți și că asta este perfect normal, când nu doar că accepți nebuniile celuilalt, ba chiar îți plac, când ai încredere în omul de lângă tine mai mult decât ți-ai fi putut imagina vreodată.
În urmă cu 1 an 7 luni și 14 zile m-am îndrăgostit, m-am îndrăgostit iremediabil de un om pe care îl descopăr în fiecare zi și de care mă îndrăgostesc tot mai mult.
Povestea noastră a început ca în filme, l-am văzut și timpul s-a oprit preț de câteva secunde. Nu am înțeles pe moment ce s-a întâmplat, de ce un străin mi-a captat atenția în felul ăsta. Ne-am cunoscut întâmplător, într-un moment și loc în care niciunul dintre noi nu trebuia să fie. Niciunul dintre noi nu planifica să își întâlnească partenerul atunci, dar s-a întâmplat. Relația noastră a început într-un moment în care nici unul din noi nu trecea printr-o perioadă foarte ușoară, chiar dacă din exterior nu părea așa. Ne-am cunoscut, ne-am îndrăgostit și am sperat că nu se va termina. Ne bucuram de fiecare minut împreună chiar dacă momentul în care fiecare din noi pleca în țări diferite se apropia rapid. Nu vedeam o soluție atunci, nu știam cum ar fi posibil să continuăm relația, dar speram că se va rezolva cumva. Logic, știam că e imposibil, dar undeva în suflet, speram că vom găsi o soluție. Și am găsit! Nu zic că a fost ușor, ne-am mai certat, am discutat, dar, întotdeauna, am ajuns la un numitor comun.
Ceea ce simt acum pentru el este total diferit de ceea ce simțeam la început. Îl iubesc, îl iubesc mai mult decât mi-aș fi putut imagina că voi putea iubi vreodată. Suntem parteneri, iubiți, prieteni și soț și soție! Deși suntem împreună de mai puțin de doi ani, am reușit să trecem prin atât de multe momente împreună, unele frumoase, altele mai puțin frumoase. Toate astea au făcut ca dragostea noastră să fie mult mai matură, mai asumată, mai logică. Am învățat și continuăm să învățăm multe unul de la celălalt. Am învățat să ne înțelegem de multe ori, din priviri, am învățat să ne respectăm, să ne susținem și să ne completăm.
Suntem atât de diferiți și totuși atât de asemănători. Sau cum îmi place mie să spun: avem aceleași scopuri, dar metode diferite de a le atinge. La început era greu să luăm o decizie, ambii fiind încăpățânați, dar am învățat să mai și cedăm, pentru a alege cea mai bună soluție.
E ciudat cum un om străin îți poate deveni cea mai apropiată familie, într-un timp atât de scurt. Încă nu-mi vine să cred că am trecut prin atâtea etape împreună: ne-am cunoscut, ne-am mutat în țări diferite, ne-am mutat împreună, am călătorit, am cumpărat o casă, am mobilat-o, ne-am căsătorit. Și toate astea atât de repede!
Mă uit câteodată la Vlad și nu îmi vine să cred că mi-e soț. Este atât de bine când ai mereu alături pe cineva cu care poți discuta, cu care poți împărtăși chiar și cele mai trăsnite idei, fără a-ți fi frică că te va judeca. El este mereu acolo când am nevoie de el, el mă susține și mă respectă, are încredere în mine chiar și atunci când eu nu mai am. Mă mândresc cu un soț minunat, un soț cum nu aș fi îndrăznit vreodată să-mi doresc.
Ohh, nici nu vă pot explica ce simt pentru omul ăsta, tot ce pot să vă zic este că e mai mult decât dragoste, mai mult decât respect, mai mult decât încredere…îl privesc câteodată și mi se face pielea de găină, fug repede, îl îmbrățișez și Îi mulțumesc Universului pentru că m-a ales să-i fiu soție! Nu-mi pot imagina vreo versiune a viitorului în care el nu îmi e alături și abia aștept să văd ce ne rezevă acesta!
Vlad, la brațul tău aș putea merge prin viață chiar și legată la ochi, am absolut toată încrederea! Te iubesc și îți mulțumesc pentru că îmi ești alături! 
Frumos
Mă bucur mult că ți-a plăcut!